De mult, tare de mult, trăia odată un om bătran, el și cu nevasta lui. Și oamenii aceștia îndrăgiseră un biet câine, pe care îl hrăneau cu pește și cu tot ce aveau ei mai bun în bucătărie.
Poate pentru că toată noaptea o ținu lȃngă inimă, cum Dumnezeu Ȋnsuși ȋl ține pe cel oropsit, sau poate pentru că așa a fost să fie ȋn această poveste, de a doua zi, privighetoarea ȋncepu să cȃnte ca nicio altă pasăre.
Când era Păcală mic și atunci era dat naibii. La 13 ani, rămânând orfan de părinți, fu dat în îngrijirea unei mătușe, care avea un cusur: vorbea numai în proverbe.
A fost odată, în căsuța unui nor, în care mama zăpadă albea hăinuțele tuturor copiilor ei mici, mulți și drăgălași, un fulg de nea oleacă mai îndărătnic.
